a vorbi fara a....NIMIC

De ce traiesc printre noi unii care nu inteleg nimic din ce traiesc?
Cea mai tare problema este insa ca ei au dreptul la opinie...hai sa-i cenzuram
Bai deci gura pe veci amaratilor ... mai cititi o carte si poate asa intelegeti si voi teoria argumentarii si odata cu asta ceva din viata

Povestea unui ODCist

Unde-i lege nu-i tocmeală, fraţilor. Probele incriminatorii
ce mi s-au adus erau fără echivoc, iar eu mi-am plecat spăşit
capul în faţa justiţiei, sperînd doar într-o pedeapsă cît
mai mică.
Mi-au luat cureaua, şireturile şi lanţul 24k şi uşile
penitenciarului s-au închis cu mine proaspăt membru. Aici
mi-a fost dat să întîlnesc nişte oameni cu un limbaj foarte
pitoresc, personaje tatuate, tăiate şi cicatrizate în cele
mai ciudate părţi ale corpului.
Da, chiar şi acolo. În schimb, dacă le arătai că eşti de-al
lor, infractor periculos şi fără scrupule, le cîştigai
respectul.
După cum am remarcat. Cred că le-am căzut cu tronc, că
încă din prima seară a intrat la mine Costel de la
celula 18. Cu un pachet de margarină în mîna dreaptă,
mi-a zis că vrea să-mi spargă pufarina şi să-mi împingă
lutul la deal, că el e condamnat la 25 de ani pentru dublu
asasinat.
Că să-mi dau curul la vorbitor să-mi planteze un brad în el.
Vă daţi seama că ceva trebuia să fac, aşa că i-am răspuns
că şi eu sînt condamnat pentru asasinat, triplu, cu sadism,
la 35 ani de pîrnaie. Figura lui Costel s-a schimbat într-una
admirativă.
Mi-a întins mîna şi mi-a zis că mă respectă pe viaţă. Ba
chiar s-a oferit să schimbăm locurile la un lapte gros.
Puteam eu oare să-l refuz?
În a doua seară şi-a anunţat vizita Ticu de la 41. Fără
margarină şi nebărbierit. Bădăran. M-a împins pe pat,
manifestîndu-şi sincer dorinţa de a-mi sonda marmelada cu
guzanul. Guzan pe care mai întîi trebuia să-l caut la
gingii. Că pentru el viaţa nu mai înseamnă nimic, că are
de stat 8 ani, pentru tîlhărie cu viol.
Vă daţi seama că i-am servit-o tot pe aia cu asasinatul
triplu, cu sadism, 35 ani de pîrnaie.
Şi guzanul lui Ticu s-a transformat brusc într-un hamster
moale. Mi-am permis chiar să-l refuz cînd m-a rugat
insistent să-i fac un tuşeu cu pixul.
Şi, încet, încet, lumea a aflat de fiorosul criminal de
lîngă budă şi toţi mă salutau lung şi respectuos. Vă daţi
însă seama că, dacă le ziceam adevărul, că sînt băgat pe
şase luni fiindcă am downloadat două episoade din Lassie,
ajungeam curva penitenciarului şi, vorba lor, mi se lărgea
gura la borcan de nu mai puteam ţine gemul.

PS: Preluata de pe netul mare si lung... si de asemenea latcare aici se traduce in luata de la Caesar

Prima carte pe care o citesc...mereu ultima

De fiecare data cand vine vorba despre citit ne gandim automat la carte, la ziar sau, de ce nu, la eticheta cu instructiuni de folosire a unei sticle de sampon. Este simplu de explicat acest lucru. O facem pentru ca in mintea noastra fiecare obiect are menirea sa de neinlaturat, pe care noi o percepem prin prisma unei ramasite ontologice prin care ni s-a transmis experienta inaintasilor nostrii care au inventat, testat sau folosit lucrul cu pricina. Asa se face ca, atunci cand ne referim la un pahar ne ducem cu gandul automat la acel obiect care deserveste umil, in discretia sa, la baut, sau, ca in cazul nostru, atunci cand ne gandim la citit, ne referim automat la cartea pe care obisnuim sa o citim sau, dupa caz, sa o tinem la capul patului pentru a se pune praful pe ea, dar care aduce respectul cultural mult dorit din partea celor semidocti care ne viziteaza micul nostru sanctuar, care este de fiecare data camera sau casa in care traim.
In cele ce urmeaza haide sa facem un exercitiu de imaginatie pentru cateva secunde si sa incercam sa ne imaginam cartea nu ca pe obiectul mai sus amintit, ci ca pe o experienta care se adauga alteia si tot asa unui lant format din amintiri experiente sau intamplari care ne vizeaza sau nu in mod direct. Vom ajunge astfel la un conglomerat de trairi mai mult sau mai putin personale. Va dati seama cu totii deja, ca vorbesc despre cartea vietii fiecaruia dintre noi. In ea sunt adunate mereu atat amintirile si intamplarile noastre publice, cat si cele mai intime dintre lucrurile care ni s-au intamplat, acestea fiind si cele mai palpitante capitole. Aici regasim de fiecare data cheia problemelor cu care ne-am mai confruntat si pe care vrem nu vrem, trebuie sa le mai traim odata ca intr-un perpetuu constant pe care suntem siliti sa-l traim. In ea ne adunam cele mai frumoase amintiri adunate din locuri si timpuri ce nu se mai intorc vreodata si deopotriva probleme care ne-au marcat pana la lacrimi existenta. Pana aici toate aceste lucruri sunt limpezi, zic eu, si nu merita sa mai intram in detalii care nu au alta menire decat aceea de a ingrosa numarul de randuri ale micului meu excurs despre amintiri.
Ce ne facem insa atunci cand nu stim sa citim? Atunci cand toata aceasta carte ce se scrie singura, astepta prafuita intr-un colt al memoriei noastre imbatranite prematur. Inainte de a incerca un raspuns, as vrea sa precizez ca citirea acestei carti ma tem ca nu este acelasi lucru cu citirea unui roman sau a etchetei de sampom mai sus amintite. Prima chestie care imi vine in minte este ca nu facem altceva decat sa repetam la nesfarsit greselile pe care le am mai facut odata. Dar oare acesta sa fie singurul lucru pe care il facem? Din nou ma tem ca nu. Mai este ceva ce nu putem sa facem, ceva ce ne scapa si care este cu atat mai dramatic cu cat viata pe care o avem este si singura care ne este data. Prin incapacitaea noastra de a citi in cartea aceasta metaforica de care vorbesc aici, nu facem altceva decat sa ratam intalnirea fundamentala cu sensul nostru. Nu ne mai intelegem sensul pe care il avem si nu mai putem sa ne regasim pe noi insine in ceea ce se numeste in mod generic “viata mea”. Cu alte cuvinte ajungem sa ne punem intrebarea ce am facut eu in viata? De ce am trait eu? Ce las in urma mea altceva decat copii mei si familia mea? Aceaste intrebari desi pot pare doar elecubratia unei minti ce are prea mult timp liber, sunt gata sa pariez ca si le pune fiecare din cei ce nu au reusit sa-si deschida vreodata “cartea vietii” si sa citeasca din ea. Si din nou nu mai vreau sa intru in detalii in legatura cu acest subiect.
Ajung astfel la titlul prezentului post, anume la prima carte care este de fiecare data a mea si de fiecare data prima carte a oricaruia dintre noi. O citesc mereu ultima pentru ca ea nu poate fi citita altfel. Are prin definitie un caracter a posteriori. Este menita sa stea discret in arierplanul existentei fiecaruia dintre noi. Nu poti sa o citesti decat atunci cand tu iti iei un concediu, in care pleci cu sinele tau si in care te gandesti la tine si la ce esti de fapt. Prin simpla ei deschidere te trimite la un autentic, dincolo de toata imaginile si intruchiparile pe care prin fiecare gest facut le punem in fata celor care ne inconjoara. Ea este cea dintai carte citita ultima. Prin ea devenim mai aproape de ceea ce suntem de fapt si tot prin ea ne dezvaluim noua insine, adevarata fata a sinelui. Necitita aceasta carte te exileaza automat spre locul fara de intors al pierderii de sine si al tuturor acelor lucruri care te marginalizeaza ca fiinta umana.
Acestea fiind zise nu-mi mai ramane decat sa inchei apoteotic spunand: La dreaq omule dai bice si mai citeste o carte..ca sa ai dupa ce sa-ti citesti viata.

De profondis !!!!!!!!!!!!

"Celalalt in paradisul meu" - Partea intai

"Celalalt in paradisul meu" - Partea intai

Intotdeauna alaturi de ceialti oameni si totusi atat de singuri. Mereu pusi in fata unor intalniri dintre cele mai coplesitoare, unele admirabile, altele frizand banalul uzual al monotoniei, descoperim dimensiunea mareata a punerii laolalta. Suntem cu totii aici, suntem cu totii martorii unei mari conglomerari umane. Variatiuinile socialului in sfera existentei noastre, rup lanturile limitei de acceptare normale a unui om, si ne transforma in niste fiinte pseudo-politikon-iene. Aristotelica fiinta sociala nu mai face fata viiturii de fiinte care asemeni bocancului soldatului soviet, patrund in minima noastra intimitate. Atunci cand sinele dicteaza, avand ca trasatura de baza caracterul discretionar indus, vreau liniste, vreau sa fiu doar eu cu mine, astazi, satul de vacarm ma linistesc, nu fac nimic, se aude aproape constant sunetul cristalin al vocii unui "celalat", de fiecare data altul... "Ce faci bai bulangiule nu bagam si noi o bere?", sau "Coaie am si eu nevoie de cutare sau cutare lucru, poti sa ma ajuti si pe mine?". In aceste momente vointa noatra, de care Schopenhauer facea atata caz ca trebuie sa ne-o putem controla, este automat subjugata. Nu mai este o voita a noastra sincera chiar daca ea poate parea astfel, ci, din contra, devine una indusa de ceea ce se spune, sau se face, sau se decide intr-un grup de care prin voia hazardului, sau prin propria noastra decizie ne-am atasat. Devenim partasi la masacrul identitatii pure si chiar ajungem sa credem ca ne dorim asta. Nu de putine ori spunem gata "sunt numai pentru mine" si totusi ajungem sa spunem ca nu e un mod pozitiv de a gandi si ca asta ar fi un mare egoism...asa ca lasa hai sa-l ajutam si pe cutare, hai sa mergem si cu cutare sa bem un cico pentru ca poate asa e mai bine. Desigur exemplele anterioare pot parea puerile sau poate nu au darul de a sublinia foarte bine firul argumentativ de fata. Cu toate acestea in realitate lucrurile de cele mai multe ori stau chiar asa.
O alta latura a aceste aglomerari de care tot perorez in prezenta este, barfa si flecareala. Vorba dusa din stanga in dreapta si vorbitul de dragul auzitului. Nu mai are rost sa dezvolt aceasta problema pentru ca sunt convins ca fiecare dintre noi, isi da seama de lucrurile la care ma refer. Atat mai vreau sa amintesc aici ca acest constant "se spune ca..." sau "am auzit ca..." in esenta nu face altceva decat sa ne alinieze intr-un sir identic fara de sfarsit.
Astfel devenim brusc parte din mase, acelea pe care le detestam...ne pierdem puritatea gandului original, originarul dispare fara urma de parca nici nu ar fi existat vreodata, ajungand astfel sa depindem de dictatura lui "celalat". Celalat a spus...., celalt a facut ..., asemeni celuialt am si eu sau imi voi lua si eu..., mi-ar placea si mie sa fiu asemeni celuilalt...etc.. Asa ajungem iata din nou la punctul din care am plecat ceva mai devreme, anume la totala izolare in planul ipseitatii. Nu mai stim cine ne este aproapele si cine ne este evident departele, mizam mereu pe o apropiere si pe o toleranta din ce in ce mai duse in extremis. Ne dam seama ca victime ale unor campanii media sau sociale ca trebuie in aceata lupta de acaparare a socialului, sa ne globalizam, sa fim cu totii frati, toate acestea intr-o lupta din ce in ce mai acerba de a reconstitui parca un paradis initial. Uitam poate faptul ca paradisul initial a fost alcatuit din 2 oameni si nu din miliarde. Totodata uitam si faptul ca nici in doi oameni paradisul nu a durat o vesnicie si asa mai departe.
Ajunsi in acest punct distingem din ce in ce mai greu locul exact in care ne aflam noi de fapt. unde sunt "EU" in toata povestea asta. Intrebarea bunaoara amuzanta "ce caut eu in viatza mea?" capata un contur tragic. Un raspuns daramator poate zdruncina la o anliza mai profunda si cele mai cumpatate persoane: NU STIU...dar cine sunt eu? Si astfel suntem singuri. Singuri cu gandurile noastre care capata din ce in ce mai putina intelegere, cu sentimentele noastre care sunt din ce in ce mai putin intelese si asa mai departe.
Voi revenii cu detalii